In pana mea, încă nu te-ai săturat?
Se poate sătura de asemenea peisaje?
Am avut noroc anul acesta, pentru prima oară în ultimii 8 ani am petrecut acasă câteva zile de vară. Da, oraşul unde am crescut nu-l simt de demult ca locul unde sunt acasă, însă trebuie să recunosc că mi-a făcut plăcere o plimbare în centru. În sfârşit, l-am văzut nu numai iarna când totul e cenuşiu.
Înflorit, când parcurile si copacii sunt verzi e chiar frumos, până la urmă s-ar putea să-mi placă. S-a întâmplat să mă întâlnesc cu un fost coleg de clasă, nu ne-am văzut de exact 20 de ani. Am stat de vorbă puţin, era chiar interesant să discutăm, în ce direcţie am pornit în viaţă, ce facem, unde suntem. El a fost cel care m-a întrebat şi cel de la care a pornit titlul acestui articol. Nici nu mai ştiu ce i-am răspuns, dar e foarte posibil să nu fi spus nimic. Dar nu am uitat de întrebarea lui şi m-am tot gândit după aceea dacă chiar nu m-am săturat să fiu aproximativ 340 de zile într-un an pe drumuri?
M-am tot gândit ce as putea răspunde şi pot spune cu siguranţă că nu, “în pana mea”, încă nu m-am săturat! Dacă-mi doresc si-mi fac planuri să mă stabilesc, să am o viaţă stabilă? Da, răspunsul meu este categoric da. Dacă-mi este frică că m-am obișnuit atât de mult să fiu pe drumuri, că nu trebuie să mă adaptez să fiu cu cineva încât nu voi reuși să mă stabilesc? Da, iarăși un categoric da. Dar să mă satur…de ce?
Cunoașterea unor culturi străine, interesante, zborul prin tot felul de formațiuni de nori? Sau scufundatul in peșteri, eventul in ocean? Cunoașterea unor țări noi, eventual călătoritul cu vaporul printre insulele oceanelor? Serios, se poate sătura de acestea? Da, sunt sigur că sunt oameni care s-ar sătura. De ce nu m-am săturat eu? Pentru că mai tot timpul văd ceva nou, pentru că lumea este incredibil de frumoasă, plină cu oameni interesanți.
In timp ce scriu aceste rânduri, aici pe Boa Vista, Republica Capul Verde, am încă foarte clar in memorie ce s-a întâmplat săptămâna trecută in Bulgaria. Directoarea unui hotel mi-a arătat un tânăr din Germania care s-a pisat pe el si așa dormea pe podea. Eu l-as fi lăsat acolo să-si revină. In acest hotel însă personalul a pus cearșaf din plastic pe pat, l-a dezbrăcat si l-au pus in pat in timp ce el sforăia. Sunt sigur să dacă am de gând să fac concediu in Bulgaria, hotelul Aphrodite va fi primul pe lista hotelurilor potențiale unde să stau . Nu pentru că am de gând să mă pis pe mine si să adorm pe podea, însă unde au așa grijă de oaspeți, acolo pur si simplu mă cazez cu plăcere.
Nu pot uita nici cazul când pe Mauritius m-am oprit cu mașina si am luat pe unul care stătea pe marginea drumului făcând autostopul. Singura limbă străină pe care-l vorbea era franceza, in care eu mă descurc numai cu chiu cu vai. Totuși, am început să discutăm si am descoperit că lucrează in același hotel spre care eu tocmai mă îndreptam. Fără să-l fi rugat orice, el si-a scos telefonul, a vorbit câteva minute cu cineva si după nu mult timp a coborât din mașină iar eu am mi-am continuat drumul spre hotel, unde eram deja așteptat, nici nu trebuia să mă duc la recepție, persoana la care mă duceam mă aștepta la intrare. Mi-a dat un pahar de suc de portocale proaspăt stoarse si zâmbind îmi povestea că a primit un telefon de la un coleg de al lui să aibă grijă de mine. Toate acestea numai pentru că eu l-am transportat pe o porțiune pe acel om care făcea autostopul.
Doamne, acele peșteri (cenote dacă așa-ti place mai mult) din Mexic unde m-am scufundat, pornind in apa dulce, clara ca si cristalul care a devenit sărată fiind in contact subteran cu oceanul. La un moment dat mi-am scos capul de sub apa si eram intr-o peșteră in interiorul peșterii. De pe tavan atârnau ca niște liane in junglă, rădăcinile copacilor de dinafară. De necrezut, de neuitat, chiar nu am cuvinte să exprim acea experiență.
Sau acel homar imens, proaspăt, care a fost fript pe grătar pe puntea vaporului, numai după câteva minute cum a fost pescuit din apele Caraibe. Acele gusturi, acea atmosferă…de nedescris. Pe cerul albastru se mișcau leneș niște nori pufoși, albi, apa era inexplicabil de albastră sau mai degrabă turcoaz, iar barca se mișca continuând ritmul valurilor. Dinspre grătar veneau niște mirosuri care făceau flămând si pe o persoană serios bolnavă cu stomacul, iar după ce am terminat cu masa, ca desert se putea savura rom si țigară originală din Caraibe. Nu, asta nu era numai o plăcere culinară, era practic un orgasm culinar, o orgie, nirvana adevărată.
Acum serios, dacă m-am săturat? De ce să mă satur?! Să mă întâlnesc cu oameni simpatici care indiferent de ce zii au avut, au puterea de a zâmbi? Oameni care degeaba văd persoane in stare de ebrietate zilnic, totuși au energia să aibă grijă de ei, persoane cărora hotelul lor nu este doar o afacere dar pun suflet in tot ceea ce fac? Sau meleagurile magnifice pe care să le văd pe toate nu ar fi de ajuns nici mai multe vieți? Orice aventură se termină o dată, prietenii se află la distante de continente si sunt de fapt numai momente cât timp ne întâlnim? Da, e adevărat! Oricât de frumos ar fi apusul de soare undeva printre munții îndepărtați din Asia durează numai câteva minute?! Însă ce de minute sunt acele câteva! De fapt ca si condimentele in mâncare…sunt cele mai reduse cantități din totalul mâncării, însă sunt esențiale, ca si acele câteva minute. Condimentele vieții. Că nu vreau să fiu pe drumuri 90% din totalul zilelor intr-un an…poate. Însă dacă m-am săturat? Cred că sunt încă la ani lumină de a mă sătura.
